(de Romeo Chiriac)
Fostul internaţional şi arbitru de rugby, Petre Barbu, mi-a acordat un interviu în luna iulie 2010 în care a povestit despre modul cum i-au fost amputate ambele picioare din cauza unei boli provocate din cauza iradierilor de la Uzinele Griviţa.
De asemenea, Petre Barbu a dezvăluit în exclusivitate cum fostul lui coleg Mihai Țibuleac a decedat din cauza iradierilor de la Uzinele Grivița.
Apoi, Petre Barbu s-a dus în ceruri în aprilie 2012
Reporter: Dați-ne câteva repere ale carierei dumneavostră
Rep: În arbitraj când ați debutat?
P.B.: În paralel, în ultimii trei ani ai carierei de jucător, de prin ’79, începusem să arbitrez copii, juniori, tot ce se putea arbitra atunci când aveam timp. Am debutat ca arbitru în Divizia A în ’84. În ’90 am făcut
cursurile de arbitru internațional și tot atunci am terminat cu totul, pentru că a intervenit boala asta. După apariția bolii, în ’92, am terminat toată activitate
Rep: Câți ani ați arbitrat?
P.B.: Cred că am aproximativ 100 de meciuri conduse la Divizia A, iar la nivel internațional am condus vreo 10-12. Erau puține în perioada aia, nu ca acum, când sunt o mulțime de competiții. Ne
mișcam numai prin zona asta socialistă și nu prea eram băgați în seamă, pentru că nu am fost în competiții mari. Eram în Cupa FIRA, ne băteam cu Franța și cam atât. Italia nu exista, până prin ’84.
Italienii veneau și luau aici 60-70 de puncte, dar, dintr-odată, cum au început să bage bani, au ajuns unde au ajuns. Cariera de arbitru este dinamică dacă știi să te bagi în ea, dar să nu aluneci din ea. Mulți dintre jucătorii pe care i-am eliminat îmi sunt acum buni prieteni. De exemplu, era Sandu Domocoș, un
jucător vorbăreț și scandalagiu, l-am dat afară de vreo trei ori. Ca să se împace cu mine să nu-l mai dau afară, se ducea pe la nevastă-mea pe acasă și îi spunea: „Spuneți-i să mă lase să joc, că mă dau ăștia afară de la facultate”. Și acum sunt prieten cu el, mă sună.
Rep: Este periculoasă această disciplină sportivă?
P.B: Rugby-ul este un sport mult mai puțin periculos decât handbalul. S-au făcut multe studii pe tema asta. La rugby intervine știința jocului și cea a individului. Primele lucruri pe care le înveți la acest sport sunt pasa, placajul și cum să cazi, ce să faci acolo când ai ajuns cu un picior jos sau cu un genunchi la pământ. Că se întâmplă accidente, este altceva, ele se întâmplă și la tenis. Și la șah pot fi accidente, stai acolo și te concentrezi, îți vine rău și crapi deodată.
Rep: Ați avut accidentări ca jucător?
P.B: Nu prea am avut accidente în cariera mea. Am avut o fractură la gleznă, una la mână, câteva degete întoarse, dar nu am avut probleme grave. Am avut și două comoții, dar au fost de moment. Chiar îmi amintesc că eram la Grivița, jucam cu Sibiul, pe o căldură mare, un meci greu, și am luat una… de am căzut cu capul de pământ. Am stat două-trei minute jos, apoi am continuat jocul, dar după partidă mi-au spus medicii să-mi fac un control la „balamuc, la Spitalul 9”. Când am fost la control, doctorul mi-a
spus: „Marș de aici! Ieși afară, că n-ai nimic” și de atunci n-am mai călcat pe acolo. Știți, rugby-ul încă a rămas impregnat în mine. Am zile când încă visez că mai joc, că sunt pe teren, că împing în grămadă.
Rep: Ne puteți vorbi despre boala din cauza v-ați pierdut picioarele?
P.B: Boala a venit hodoronc-tronc, fără semnale. Diagnosticul scris de medic este de arteriopatie obliterantă. Eu am o boală care te lasă în pace numai când ajungi la cimitir. Totul a plecat de la
mediul de iradieri cu care aveam contact. Nu îmi plăcea munca de birou. Eu și după ce am terminat facultatea am mai stat doi-trei ani tot pe post de muncitor. Lângă Grivița, la vagoane, unde lucram
eu, erau firme cu chimicale, și de acolo a plecat totul. Am lucrat vreo douăzeci și ceva de ani acolo. Fizic am fost afectat treptat, primul picior mi s-a tăiat prin ’93, și mai mergeam în cârje, iar în ’99 mi s-a tăiat celălalt. Da ce să mai zic de mine, tot din cauza iradierilor de la Uzinele Grivița fostul meu coleg Mihai Țibuleac a decedat.
Rep: Iradieri în București?
P.B: Da. Ce zic ăștia de Cernobîl? Noi am avut la Grivița iradieri mai multe. Treceau ăștia de la studiourile Buftea pe lângă Grivița cu filme noi să se ducă să le vadă și ajungeau cu benzile goale.
Treceau prin față pe la Utilaj Chimic și se întrebau: „Dom’le, unde dispărea filmul?” Se făceau la Buftea, acolo, și nu mai erau la București.
Rep: Ce ați făcut după accident?
P.B: Am fondat un club sportiv în București pentru persoane cu handicap. Am participat la campionate europene, am fost la turnee prin Marea Britanie, avem și medalii. La noi, autoritățile bagă bani non-stop în așa ceva, dar aceștia nu ajung jos. Nu ajung la noi. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am și
renunțat. Au fost câțiva sponsori, care s-au retras. Apoi, au mai fost unii care puteau face mult, prin pozițiile lor, dar n-au făcut nimic. A fost chiar unul la rugby, dar nu-i dau numele. A fost mult
timp și vicepreședinte pe la federație, un jucător mare, e adevărat. Poate să facă și acum, pentru că stă președinte acolo.
Rep: Despre familie ce ne puteți spune?
P.B: Am un băiat și un nepoțel de 3 ani. Au un cățel, rottweiler, care mă amuză când roade mingile de fotbal primite de către nepot și nu reușește să o spargă, oricât se chinuie, pe cea derugby.
Rep: Mereu sunteți așa plin de viață?
P.B: Ar fi bine, dar depinde cel mai mult de „Bărbos”, care m-a băgat în „cantonamentul” ăsta pentru restul vieții. Am avut și perioade cănd nu m-am putut ridica din pat, mă și îngrășasem, mi se umflase
corpul, dar, după ce am luat medicația, totul a revenit la normal.
